Atentie: Cartea are un continut sexual, violenta si limbaj puternic. Nu este un 'fan-made' facut dupa o alta carte, serial sau film si nu este o carte tradusa; este scrisa de mine si este creatia mea.

Intreaga carte este ©Copyright deci nu furati ideea in niciun fel.

All Rights Reserved 2013 – 2017 © LiveNiceTimes

YEAR 2079

If I cannot move Heaven, I will raise Hell.

• • •

"Nu mai suport―trebuie sa mananc ceva," Aproape urla Kate in spatele meu pe un ton dur si disperat.

Nu m-am putut abtine nici de data asta sa nu imi dau ochii peste cap, strangandu-mi pumnul si simtindu-mi unghiile cum imi intra in palma mea murdara si plina de zgarieturi.

"OK, am priceput ideea―mori de foame―dar nu esti singura, asa ca poti sa taci dracu' din gura pentru un minut?" Am marait iritata spre Kate, incercand sa ignor foamea care ma cuprinde tot mai tare si gaura neagra din stomacul meu care se marea cu fiecare secunda trecatoare, urland dupa mancare si o picatura de apa curata.

"E randul tau azi," Imi reaminteste Clody in timp ce isi da parul lung, roscat si intr-un complet dezastru pe spate.

Am oftat cu putere inainte sa ma uit prin jur, incercand sa gasesc un loc bun din care am putea sa ne hranim. Azi era randul meu sa intru intr-o casa―sau orice loc abandonat in care putem gasi cateva conserve vechi de mancare―si sa fur ceva ce ne poate salva vietile; mie, lui Clody, afurista de Kate si Amber. Sa fiu sincera, o parte din mine―o mare parte―nu da niciun ban daca ele supravietuiesc sau nu. Am fost crescuta, la fel ca si restul, sa imi pese mai intai de mine, nu de altcineva. Dar suntem o echipa si ele sunt singurele persoane pe care le am, singura sursa de a nu imi petrece noptile singura.

Cand am evadat impreuna acum 6 ani din Temnita am decis sa ramanem impreuna orice ar fi, oricat de tare ne iritam una pe alta. Oricine are nevoie de cineva pe pamantul asta, de o alta persoana care sa te tina pe picioare in cele mai rele momente ale tale. Cineva care sa caute o sursa de mancare si apa cat timp tu stai bolnav la marginea unei case abandonate. Sa fi singur prin padurile astea poate fi o teroare, ceva ce am experimentat doar de cateva ori in viata mea, cand eram doar o copila.

Sa supravietuiesti pe pamantul asta atunci cand nu vi dintr-o familie buna si nu ai toti banii din lume poate fi unul dintre cele mai imposibile lucruri. Moartea nu e nimic in comparatie cu chinul in care cea mai mare parte din populatia pamantului se afla. Fiecare gura de aer pe care o luam ar putea fi ultima.

Guvernul ne-a obligat sa muncim―toti cei care nu au un nume important in societate―sa muncim de la frageda varsta de 10 ani. Muncim, sapam, cautam dupa pietre pretioase sau resurse pentru hrana. De ce? Pentru ca familia Styles, vesnici conducatori, sa aiba ce manca. Noi le facem vietile de vis, noi le aducem apa curata in baile largi, mancare pe mesele de aur, o perna sub cap la noapte. Ei conduc pamantul inca de cand marele Virus s-a raspandit in lume acum 50 de ani.

Este anul 2079 iar pamantul arata ca o stea fara lumina. Cladirile, vechile orase de care am auzit, casele, monumentele si toate ce au fost odata sunt in pragul prabusirii. Casele care au fost odata pline de familii fericite sunt acum bantuite de tacere. Dintre toate orasele care obisnuiau sa exista odata au mai ramas doar cateva―orase adevarate, orase in care sclavii ca noi nu pun piciorul, orase pline de bani si speranta, de mancare la care nici nu as putea visa, de familii nobile care beau vin din pahare de cristal si rad la glume proaste.

Exista doar doua categorii in lumea asta, doua conditii: Fie esti un sclav care doarme in propria sa mizerie, murind de foame si sete si totusi muncind de la rasarit pana la apus; fie un copil cu viitor, educatie, scoala, mancare si o familie adevarata, traind in orase de vis.

Toti cei care fac parte din prima categorii nu au avut de ales decat sa se nasca cu ea. Eu fac parte din prima categorie.

Regula vietii de cand cu Familia Regala la conducere este simpla; muncesti ca sa nu mori, fie ca iti convine sau nu. Mie nu mi-a convenit sa mai lucrez in Temnita―locul in care mii de sclavi sunt pusi sa munceasca pana la sange―asa ca am plecat de acolo. Noi suntem Abandonatii, cei care nu isi doresc sa mearga pe sirul de reguli impuse de Familia Regala si, sa fiu sincera, nu ma simt prost ca ma numesc asa, ca sunt o fugara, pentru ca as prefera sa fiu asta de o mie de ori decat un alt suflet sec in multimea de sclavi care muncesc mai mult decat este posibil.

Virusul de acum 50 de ani a distrus totul. A lasat doar cateva mii de persoane in viata, lasandu-le sa supravietuiasca cu resursele pe care le mai aveau. Casele au devenit goale, ocupate doar de cadavrele oamenilor omorati de Virus sau lipsa de mancare. Orasele au ajuns bantuite, poluate si neatinse de ani. Putinii oameni care au mai ramas au incercat sa se salveze―si asta au facut. Problema e ca unii dintre oamenii care au supravietuit au fost familia Styles. Familia Regala. Au fost singurii oameni in istorie care au fost atinsi de Virus si care au supravietuit. Au fost mai destepti decat restul. Pe timp ce populatia pamantului isi pierdea speranta, fiecare asteptand sa moara fie de Virus, fie de foame, Familia Regala a prins un nume, un titlu si au inceput sa conduca. Oamenii i-au considerat binecuvantati ca au supravietuit unei boli mortale. Au crezut ca e un semn, ca ei sunt singurii car ar putea sa ii conduca. Si asa au facut.

Au inceput sa impuna reguli, sa ii puna pe oameni la munca, femeile sa reproduca, barbatii sa construiasca. Au schimbat totul, au ridicat lumea la un alt nivel, populatia a crescut si oamenii au prins din nou speranta―iar ei i-au ascultat, le-au urmat fiecare pas, pentru ca erau disperati. Dar nimeni nu se astepta la viitorul pe care ei si copii lor urmau sa il traiasca.

Regina si Regele au avut un copil la scurt timp dupa toate astea―un baiat care s-a nascut cu Virusul in el, o putere care e considerata un miracol de toti restul―si asa au ajuns cu adevarat o familie. O familie regala, diferita, puternica.

Cei Noi Nascuti―asa cum se spune la cei care s-au nascut dupa Virus―au aparut iar Familia Regala a luat oportunitatea si caracterul slab al celorlalti si au inceput totul. Sa conduca pamantul, la propriu. Te nasti, te iau de langa femeia care ti-a dat viata si te arunca in rand cu alti sclavi la fel de mizerabil cum tu erai considerat. Te arunca intr-o scoala, si nu una in care citesti carti sau inveti sa scrii―ci o scoala care se asigura ca te invata noile reguli, care te invata cum pamantul este acum. O scoala care se asigura ca ai sa respecti Familia Regala si ca ai sa muncesti pentru ei pentru tot restul vietii tale.

Abia cand implinesti 10 ani esti in sfarsit considerat ca poti fi pus la munca. Esti aruncat in Temnita, pe teren, unde sapi ore intregi, lipsit de mancare buna sau apa curata. Fiecare sclav era nespalat saptamani intregi, dormind in noroi pentru ca eram prea multi ca sa primim case adevarate sau cel putin un pat, nevoiti sa dormim pe solul tare si murdar in fiecare noapte. Am urmarit cu ochii mei oameni murind in timpul muncii, de foame, de sete, de la prea multe lovituri de la paznici―si nici macar nu conta, nimanui nu ii pasa, pentru ca la scurt timp corpul iti era tarait si aruncat in foc alaturi de alte persoane uitate.

"Hey, fetelor! Aici," Nu am realizat ca eram incruntata si imi muscam cu putere buza inferioara, adanc in gandurile mele, decat cand am auzit o voce usoara dar iute venind din spre tufisuri. Ochii mei s-au mijit iar eu impreuna cu Clody si Kate ne-am apropiat mai tare.

"Amber?" Am intrebat usor confuza, vocea mea nesigura. Brusc o fata cu par intunecat si tuns scurt pana la umeri a sarit din tufisurile dese, chipul ei plin de speranta si noroi.

"Am gasit o casa excelenta!" Ochii lui Amber erau largi si stralucitori. "Trebuie sa mearga una dintre noi acolo." Vocea ei era ascutita si enervanta. Si-a presat palmele de stomacul ei acoperit doar de o carpa murdara. La fel ca si noi toate, arata infometata.

Am aprobat toate imediat din cap si am urmat-o pe Amber prin padure pentru urmatoarele 10 minute, simtind ca daca mai eram nevoita sa fac inca 5 pasi in plus urma sa ma prabusesc. Nu am mai mancat de zile intregi, cu exceptia unei conserve de fasole pe care am gasit-o sub masa unei bucatarii dintr-o casa abandonata.

Nici nu am apucat sa ajungem la marginea padurii ca am impins doar o creanga din calea mea si am vazut ceva larg printre copacii inalti. Ochii mei albastri s-au facut de marimile a doua capace, auzind-o pe Kate scotand un icnet langa mine.

"Amber, ai dat de o mina de aur aici!" Clody aproape a sarit in aer de fericire, privirea ei plina de uimire.

Era cea mai frumoasa casa pe care am vazut-o vreodata. Era inalta, cu 3 sau 4 etaje. Era alba cu geamuri largi. Prin jur am vazut ornamente―mici sculpturi din piatra alba, iarba perfect taiata, copaci sanatosi si inalti, cu frunzele lor verzi atingand cerul senin. Ce ma soca si mai tare era ca parea locuita―cu adevarat locuita, de o persoana care parea sa o duca atat de bina ca probabil are camere facute din aur. Nu era niciun gard care sa o inconjoare, ci padurea in sine si un drum care pornea de la garajul inchis al casei si ducea spre soseaua principala.

Eram lasata fara cuvinte.

"Kara, ce mai astepti?" Kate si-a folosit bratele subtiri sa ma impinga cu un pas mai in fata. "Intra odata."

"Poftim?" M-am intors brusc pe calcaie pentru a ma uita la chipul ei nerabdator. "Nici gand!"

"E randul tau sa intri," Amber a spus pe un ton amenintator. "Stii foarte bine ca facem cu randul. E singura regula de care chiar trebuie sa ne timen daca vrem sa supravietuim. Nu fi proasta si incorecta, acum nu e momentul."

"Casa asta," Am marait cu dintii inclestati, degetul meu aratand spre casa larga din departare. "e locuita. Cu adevarat, de o persoana care ar putea da oricand peste mine. E cu totul si cu totul altceva de data asta." Nu m-am putut abtine sa nu fac un pas furios in directia ei si sa imi ridic nervoasa mainile in aer. "Daca o sa ma prinda cineva? O sa anunte Guvernul si o sa ma oblige sa muncesc din nou―asta sau pur si simplu o sa ma omoare pe loc."

Toate cuvintele astea mi-au adus fiori pe spate. Nu vreau sa vina Guvernul―oameni care lucreaza pentru Familia Regala―si sa ma ia pe sus, lovindu-ma daca e nevoie. Am sa fiu din nou aruncata in Temnita sau pur si simplu am sa fiu omorata pe loc pentru toate regulile pe care le-am incalcat.

"O sa murim de foame oricum. Trebuie sa mergi, e singura casa buna si neatinsa de noi de prin preajma si stii foarte bine ca nu mai putem face fata la alt drum. O sa murim de foame." Kate a devenit brusc serioasa, urmarind lacrimile cum se adunau in coltul ochilor ei plini de teama. "Kara, o sa murim in seara asta daca nu facem ceva. Una dintre noi trebuie sa intre acolo, si toate suntem la fel de speriate ca si tine. Fii corecta si accepta ca e randul tau."

Am oftat si am aruncat o privire printre copacii inalti spre casa frumoasa. Arata ca locul perfect in care cineva ar putea locui. Caldura, apa curata si mancare. Oh, nici nu vreau sa imi imaginez mancarea care se afla in casa aia. Daca chiar as reusi sa intru si sa fug fara sa patesc ceva atunci am reusi, cu putin noroc, sa traim pentru urmatoarele saptamani. Si am avea o cina de neuitat.

"Bine! Bine. Fie," Am expirat cu putere inainte sa ies de dupa tufisul de care ne ascundeam toate. Stiam ca nu aveam de ales decat sa intru acolo. "Dar ati face bine sa imi multumiti cand vin inapoi."

"Asa o sa facem daca aduci ceva de mancare," Clody a comentat, facandu-mi din ochi. Am urmarit cum chipul ei murdar, la fel ca si al meu si al restul fetelor, s-a luminat cu usurare si speranta. "Te asteptam acolo unde am dormit aseara. Nu e departe de aici si e un loc sigur, in caz ca ceva se intampla."

"Ce? Nu stati aici?" M-am intors iar pe calcaie si m-am uitat drept la ele, simtind o usoara panica lovindu-mi piptul.

"Evident ca nu. Tu chiar ai putea avea dreptate in legatura cu Guvernul si nu vrem sa riscam si noi." Spune Amber inainte ca ea si restul sa dispara din fata mea, corpurile lor subtiri inghitite de copacii inalti ai padurii.

"La dracu' cu voi," Am murmurat nervoasa.

Am luat o gura mare de aer, pentru cateva momente ezitand, inainte sa ma pun in miscare cu grija si sa ma uit prin jur dupa orice persoana care ar putea sa ma zareasca. Am incercat sa adun si ultimile picaturi de forta pe care le mai aveam in corp, apropiandu-ma tot mai tare de casa cu fiecare pas larg si grabit pe care il faceam. Pentru o secunda nu m-am putut abtine decat sa incetinesc putin si sa ma bucur de senzatia placuta a talpilor mele goale si murdare presate de iarba verde si perfect ingrijita. Gazonul asta se simte mai bine decat orice pat pe care l-am avut eu vreodata.

Odata ajunsa pe partea dreapta a casei m-am presat de peretele aspru, aruncand o privire prin jur cu frica ca urma sa fiu prinsa in orice moment. O intrare, am nevoie de o intrere sigura si rapida, iar usa larga din fata casei nu era o obtiune.

Mi-am ridicat ochii in sus si m-am indreptat grabita spre singurul geam care era cat de cat deschis. M-am folosit de unul dintre ornamentele din apropiere―un mic bolovan decorativ peste care am urcat, presandu-mi talpile murdare de suprafata fina, denivelata si incinsa de la soare, ridicandu-ma destul de mult incat bazinul meu se afla la acelasi nivel cu geamul larg.

Exteriorul casei nu era nimic in comparatie cu interiorul. De cand am iesit din Temnita si am fost nevoita sa caut de mancare prin case am vazut doar 2 case cu adevarat locuite, si nu erau nimic in comparatie cu casa asta. Asa ca fara sa am habar cum s-ar presupune o casa locuita sa arate cu adevarat am lasat socul sa ia ce e mai bun din mine, pentru urmatoarele momente facand nimic altceva decat sa ma holbez cu gura cascata prin geamul perfect lustruit.

Erau canapele largi, covoare pufoase peste parchetul curat, un semnineu, un pian larg, ceva ce probabil ca se numeste 'televizor' intr-un colt, tablouri pe peretii inalti, decoratiuni, vaze frumoase cu flori exotice si mobila de care nu am mai vazut sau auzit niciodata. Totul era atat de curat, atat de perfect asezat, atat de viu si frumos.

Mi-am vazut chipul impietrit plin de uimire in reflexia geamului.

Stomacul meu infometat m-a tras afara din gandurile mele, cu toate ca ma simteam in stare sa stau aici toata ziua, holbandu-ma la interiorul camerei, imaginandu-ma pe mine locuind in casa asta. Probabil ca as sta langa semnineu in fiecare seara dupa o cina buna, asezata pe una dintre canapelele alea cu o carte in mana. Pacat ca nu stiu sa citesc, si pacat ca toate astea nu sunt ale mele.

Mi-am dat cu o mana prin parul meu de culoarea nisipului, impingand cateva suvite acoperite de noroi uscat dupa ureche, si mi-am presat ambele palme de marginea geamului. Avand grija sa nu imi pierd echilibrul de pe micul bolovan pe care ma aflam in picioare am ridicat geamul in sus, greutatea sa reamintindu-mi cat de slabita eram.

Am reusit sa deschid geamul destul de tare incat sa imi fac loc, si dupa ce am tras adanc aer in piept, aruncand o ultima privire prin jur si spre padurea din spatele meu, am reusit sa ma trag cu ajutorul bratelor. Mi-am desprins talpile de bolovanul de decor cand mi-am simtit stomacul presandu-se marginea geamului. Eram deja pe jumatate intrata, capul meu in interiorul camerei frumoase si picioarele mele fluturand pe afara.

Pentru un moment m-am simtit blocata, dar mi-am coborat privirea in jos ca sa fiu intalnita cu una dintre canapelele largi de un crem deschis. Mi-am desprins mainile de pervazul geamului si am lasat gravitatia sa isi faca de treaba in rest.

Am cazut cu capul in jos pe canapea, tragandu-mi picioarele dupa mine, si am ajuns sa ma aflu intinsa pe spate, capul meu odihnit peste o perna mica decorativa.

Mi-am inchis ochii si am expirat tacuta, bucurandu-ma doar pentru cateva momente de locul in care ma aflam si senzatia uimitoare a materialului fin al canapelei presat de pielea mea.

Deschizandu-mi ochii am vazut un candelabru larg prins de tavan, luand fiecare forta din corpul meu sa imi reamintesc ca cineva ar putea sa intre in camera in orice moment―nici nu vreau sa imi imaginez cat de ciudat ar fi pentru persoana care locuieste in casa asta sa vada o sclava murdara ca si mine intinsa pe canapeaua lor scumpa. Daca toate astea nu ar fi atat de triste pentru mine, as fi ras.

M-am rotit, ridicandu-ma grabita in picioare, doar ca un moment mai tarziu sa simt camera invartindu-se in jurul meu. Pentru o secunda greata si ameteala m-au cuprins atat de tare ca eram in stare sa ma intind inapoi, sperand ca daca tot era sa mor atunci sa o fac pe una dintre canapelele astea.

Dorind sa nu mai pierd niciun alt moment―toate astea sunt si asa destul de riscante―m-am pornit spre usile duble si larg deschise ale incaperii, aproape impiedicandu-ma de o masuta mica din sticla pe care abia am zarit-o.

Eram in stare sa imi cer scuze cand am pasit peste covoarele albe si podeaua lucioasa dintr-un lemn intunecat. Eram nespalata si nici nu mai eram constienta de cat de mult noroi se afla pe corpul meu.

Odata ce am iesit―din ce banuiesc ca e o sufragerie―am ajuns sa ma aflu intr-un hol larg. De aici am putut sa vad usa principala a casei, alaturi de scari ce duceau la urmatorul etaj si multe alte usi inalte. Era liniste iar aerul era rece, prea rece pentru vremea calduroasa de afara.

Casa e prea mare si plina de prea multe usi ca sa imi dau seama de una singura unde s-ar putea afla bucataria, dar am lasat norocul sa ma conduca. Am facut prima la dreapta, lasand o distanta mica intre mine si perete. Pasii mei erau silentiosi peste parchetul intunecat, trecand pe langa tablouri, canapele si flori exotice.

Am impins prima usa la care am ajuns, lasand usa intredeschisa in urma mea, si tot ce am reusit sa fac era sa scot un mic icnet.

Bucataria asta era de doua ori mai larga decat mi-as fi imaginat. Am aruncat priviri arzatoare si emotionate in toate directile―spre geamurile largi de unde am putut sa vad padurea, la insula din marmura din mijlocul incaperii, la toate sertarele, la chiuveta dubla si in cele din urma la frigider. Inalt, larg, facut dintr-un gri lucios.

Mi-am pierdut cu adevarat rabdarea de data asta, stomacul meu deja transformandu-se intr-o minge arzatoare, asa ca am pornit cu pasi grabiti peste podeaua rece. Am deschis usa brusc, lumina si racoarea frigiderului lovindu-mi chipul si ochii inlacrimati.

"Oh Doamne," Am soptit cu buzele usor despartite in uimire. Intregul frigider era plin de mancare, mancaruri delicioase care pareau atat de bune ca mi-am simtit intreaga gura umezita. Cu toate astea, eram nemiscata―eram atat de disperata doar pentru o singura gura din ceea ce se afla in fata mea ca am avut impresia ca daca as face o miscare cat de mica totul ar disparea intr-un nor de fum iar eu m-as intoarce in padure printre copacii inalti cu noroiul sub talpile mele si un stomac gol. Toate astea erau prea frumoase ca sa mi se intample mie. Nu am avut in viata mea atat de mult noroc intr-o singura zi.

Cand am intins mana sa apuc ceva―orice―am simtit brusc ceva dur in jurul gatului meu, degete lungi si puternice facandu-si loc prin parul meu neingrijit. O palma larga si calda s-a presat de ceafa mea, o mana puternca inconjurandu-se in jurul gatului meu. Inainte sa apuc sa realizez ce se intampla am ajuns trantita cu spatele de usa rece si